Caută 
1 MIN
Tihna Sărbătorii Învierii Domnului înlesnește revenirea periodică la Oamenii și Faptele lor din trecut. O plăcută întoarcere în vremuri care, dacă nu au fost doar idilice, au avut farmecul lor. Citind pe îndelete volumul Temă cu variațiuni. Memoriile unui muzician, intri în atmosfera pentru noi arhaică a orașului cu grădini între coline, cum ar putea fi descris printr-o grăbită întorsătură de „condei” Iașul de până la Al Doilea Război Mondial.
Radu T. Constantinescu a avut harul de povestitor cu exactitate de cronicar, mulțumind deopotrivă degustătorul de slove și cercetătorul aflat în căutarea informațiilor precise. Întâi de toate este cuvântul din care se leagă, se rostuiește povestea.
Ieșean get-beget ce mă aflu, sunt după mamă vasluian, iar după tată, bucovinean. Adică lucrurile stau cam așa: un strămoș al meu dinspre mamă, pre nume Cîrste, a fost împământenit în 1495 de Ștefan Vodă cel Mare la Coșăști, în părțile Vasluiului. Lucrul s-a făcut în paguba boierului Roman Gârbovăț – stăpânul mai dinainte al satului, dovedit ca hiclean, adică trădător de țară și de credință. Feciorul lui Cîrste, un Dragotă paharnic, a primit mai în urmă întărirea nouă cu uric domnesc de la Petru Rareș, în 1531, iar fiii săi, anume Sion și Simion, au fost la rându-le întăriți de Alexandru Lăpușneanu în 1558 ca stăpâni acolo. De atunci încoace, neamul lor a rămas neclintit în Coșăști, până la 1802, când s-au întocmit acte de împărțire între feluritele sale ramuri. Între acestea s-au prenumărat vestita familie boierească Sion, mutată la Iași, și una a Ciohodăreștilor, rămasă locului la Coșăști. În 1859, Ioniță Ciohodaru și fiul său Ștefanache au fost printre aceia care au semnat actul de unire al țării.[…] Din partea tatei sunt bucovinean, având obârșia din hatmanul Luca Arbore – mare portar al Sucevei, mai marele obștilor domnești și regent în timpul lui Ștefăniță Vodă. […] Unchiul unui bunic de-al lui, anume Iordachi Isăcescul, fusese Kreisamtssekretär în administrația austriacă a Bucovinei, cu perucă pudrată și săbiuță la șold […] Iordachi era de altfel de neam boieresc, coborând din marele medelnicer Ionașco Isăcescul, pomenit și de Cantemir în Descrierea Moldovei, ca fiu al lui Neculai Isăcescu. Neculai era și el frate cu un Dumitrașco, vestit în vremea lui pentru a fi scos la 1695 pe joimirii leșești ai lui Sobiețchi din cetatea Vasilăului, dobândită pe Nistru de către Duca Vodă. M-am născut în anul 1900 la Iași, în casele de pe strada Albă ale lui Rache Vasiliu, pe care, mai târziu, l-am avut și profesor de istorie la liceu. […] se întâmplase că tocmai în acea zi porneau primele tramvaie electrice pe șinele ieșene.
Cum vedem, primele două pagini ale memoriilor lui Radu T. Constantinescu dau samă despre mândria autorului reconstituind falnica împletitură de ramuri ale arborelui său genealogic. Savoarea descrierii vremurilor de tot felul, a oamenilor care au fost drepți ori suciți, de plăcută sau tristă amintire, rămâne neslăbită de-a lungul celor 199 de pagini ale poveștii terminată în 1985. Hrisovul aducerilor aminte a încăput anul următor în volumul tipărit la Editura „Junimea”, trunchiat de cenzură, ediția a II-a găsindu-și varianta integrală în 1999 la Editura „Institutul European” sub îngrijirea neuitatului coleg de la Radio Iași, Gheorghe Drăgan.
Memoriile lui Radu T. Constantinescu sunt importante pentru cunoașterea istoriei muzicale a Iașului – istorie „mică” aflată și sub vremurile grele ale istoriei mari, și la voia oamenilor mici. A fost profesor de pian, director al Conservatorului din Iași, a făcut cele mai multe eforturi pentru înființarea Filarmonicii „Moldova” în 1942.
Cine vrea să-i știe cv-ul ca pianist, profesor, conducător de instituții poate afla multe din volumul Existențe și împliniri. Dicționar biobibliografic. Domeniul Muzică, ediția a II-a, editura „Artes”, 2010. Respectând maniera științifică bazată pe informația obiectivă și caracterizarea sintetică, tentând limitele exhaustivului chiar stăpânit de rigorile dicționarului, autorul – profesorul, muzicologul Mihail Cozmei – nu și-a putut reține, pe bună dreptate, câteva tușe admirative, pe măsura profesionalismului, pasiunii, muncii neostenite, îndârjirii cu scop înalt, simțului dreptății și vocației de fondator-constructor al vieții muzicale ieșene, care au definit personalitatea lui Radu T. Constantinescu. Le voi marca și eu pe parcursul însemnărilor începute acum, dar influențat, îmi face plăcere să recunosc, de povestirea aromată, plină de înțelesuri, a memorialistului.
Poate greu de imaginat astăzi, Tătărașul, una dintre oazele cu case și grădini, a vegheat copilăria lui Radu T. Constantinescu, a celor ajunși mai târziu, la fel ca el, pe scene: actorii Miluță Gheorghiu, Costantin (Costache) Ramadan. Citind deunăzi câteva informații despre Dimitrie Onofrei, corist la Biserica „Sfântul Spiridon”, elev la Conservator, tot la Iași, mi-am completat „cv”-ul tenorului ajuns celebru pe scena Teatrului „Metropolitan” din New York. Numai de la Radu T. Constantinescu putem afla că Dimitrie Onofrei i-a fost coleg în 1913 când au urmat cursurile de teorie și solfegiu cu Sofia Teodoreanu, fiica lui Gavril Musicescu, renumita profesoară dirijându-i și în corul Bisericii Banu. Trecând peste năzdrăvăniile din clasele mici și mari ale liceului, savuros, cu umor povestite, ajung la anii alegerii drumului în viață. Momente prin care au trecut la vremea aceea, adică în anul 1918, muzicieni români importanți. La fel ca, spre exemplu, Mihail Jora – Radu T. Constantinescu a trebuit să se încline voinței tatălui, neîncrezător în „propășirea materială” ca muzician, doritor să-și vadă fiul medic. Dar mentorul „fiului risipitor” a fost George Enescu, aflat în refugiu la Iași. Deja pianist în diverse formații (cu surpriză aflăm despre „orchestrele” de la grădina „Mercur” din strada Cuza Vodă, de la cinematograful „Elisabeta” din strada Gându, de la cinematograful „Modern” din Piața Unirii), Radu T. Constantinescu cânta cu un ochi la partitură și cu un ochi la ecran, spre sincronizarea muzicii cu pățaniile luminate de „lanterna magică” – denumirea metaforică a aparatului de proiecție. Asta pentru că, atunci, filmele nu aveau sonor. Tot din istorisirea sa aflăm despre cele patru magazine muzicale din Iași, cu proprietari evrei (autorul precizează numele fiecăruia), despre întâlnirea cu George Enescu, la care tânărul de 18 ani a avut curajul să meargă pentru a-i arăta ce știe pe plan muzical și a-i cere sfatul. Convins asupra calităților muzicale dovedite de oaspetele neașteptat, Enescu i-a pecetluit soarta: Cum se termină războiul, fă tot posibilul și pleacă în străinătate, ca să-ți completezi studiile și, mai ales, ca să auzi muzică multă! […] Până atunci ai să vii la mine o dată la două săptămâni, sau când ai ceva pregătit să-mi cânți, iar eu o să te îndrumez.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor
